Am crezut…

Mi s-a spus să nu cred în lucruri ideale, pentru că viaţă nu este perfectă şi nu o să am timp să mai trăiesc. Mi-au spus că iubirile nu cresc. De asta când a apărut am crezut că nu o să reuşesc să o păstrez.

Am crezut că se va topi o dată cu iarna. Că nu va rătăci cu mine prin mine când eu mă pierd de mine însămi.
Că nu o să mă vrea fără pantofi cu toc și fără fond de ten. În tenişi albi, cu şireturi murdare şi miros de praf de la cât am bătut drumurile prin mine.
Cu faţa mea obosită. Sau nedormită cu părul neîndreptat.

Atunci când sunt ca un ceas cu acele stricate şi nu sunt de niciun ajutor. Când încurc.
Atunci când par de neînţeles, ca un puzzle ce nu poate fi rezolvat pentru că îi lipsesc piese.
Atunci când îi zâmbesc dezordonat, cu părul împrăştiat şi ganduri nepieptănate. În bluzele mele cu o mărime mai mare. Fără rimel.

Atunci când nu reuşesc să aprind din prima o brichetă.

Sau atunci când mă paralizează că nu înţeleg nimic din ce-i în jur.
Când simt că lumea nu mă mai încape. Când nu pot să mă accept şi asta mă deprimă.
Atunci când mă privesc ca pe cel mai trist şi prost tablou. Când cred ca a fugit din mine orice urmă de artă.
Când fac curat în mizeria din mintea mea şi arunc tot gunoiul gândurilor mele de nimic.

Sau când sunt doar un om bolnav și corpul nu mă mai ascultă. Când îmi amintește că nu sunt din porțelan și că pot să cad fără să mă sparg.

Când îmi este frică de oameni și nu reușesc să am încredere în nimeni […]

FB_IMG_1455204575422

Unde ne rătăcim

Te-am întrebat ce îţi mai aduci aminte despre tine.
La început miai spus viaţa ta a fost o iarnă. O iarnă întreagă acoperită de ninsori, în care zilele aveau doar după-amiezi, iar oamenii erau prăfuiţi, tăcuţi şi uitaţi. Cumva aveai tot dreptul fii trist atunci când chiar tu teai uitat în sufletul tău şi teai întrebat când s-a aşternut atâta praf peste el.

fi vrut te scot din tine. îţi arăt zilele au şi dimineţi. trăieşti şi ziua, şi noaptea şi dimineaţa. Dar nu te grăbeşti așa cum fac mulți; te fi învăţat mergi puţin mai încet. Nu trăim într-o lume trasată cu rigla, de asta viaţa nu este mereu dreaptă și de multe ori ne dezechilibrăm. De asta ți-aș fi spus că este mai bine să mă ții strâns de mână.

Dar lângă tine timpul a devenit doar o stare ce şi-a pierdut durata. Şi tot ceea ce am reuşit fac a fost rătăcesc uitând cum mai întorc spre mine.

946b405117cb2171d3112f9f227ad0ba

Era frumoasă

Am văzut-o din întâmplare la metrou. Părea grăbită. Dar o grabă diferită de a celorlalţi. Nu avea nimic din graba de a părea educaţi a unora. Nici din graba celui care este aşteptat. Din contră. Cu fiecare gest părea că spune: „Luaţi-o dumneavoastră înainte, eu nu mai am azi unde să mă grăbesc”. Părea că nu are nevoie de o masă de diplome nedigerate care ar păli în faţa gândurilor ei. Părea că aşteaptă ceva. Cu toţii aşteptăm ceva. Dar ea părea că aşteaptă grăbită.
Purta o fustă lungă de in, dar nicio mască pe faţă. Era aproape de simplitate. Se îndepărtase de greutatea accesoriilor, a fleacurilor şi a capriciilor. Era frumoasă pentru felul în care i se potrivea tăcerea. Era frumoasă pentru că nu aveam să o cunosc vreodată.
Era într-o zi de vara şi eu mă simţeam cam stingher.

ee83abbfeda673ed770e4c4b857391b0

Căutări și regăsiri

Trăim într-o lume ce s-a împărţit de multă vreme între zgomot şi viteză. Şi fără să întrebe această lume ne-a invadat vieţile. Aşa începem căutăm refugii. Ne aranjăm conforturi, plăceri şi recompense. Pornim căutăm un colţ de lume în care am putea trăi o viaţă şi în acea linişte şi singurătate realizăm am pierdut esenţialul. Ne chinuim o viaţă adăugăm frumuseţe unor locuri din care mai apoi să plecăm. Ne petrecem anii de şcoală învăţând vorbim, dar cu toată gramatica şi morfologia din lume încă nu reuşim să exprimăm ceea ce simţim. Cumva am reuşit scriu mai mult în suflet şi mai puţin pe hârtie și de fiecare dată am rămas cu întrebarea: poate o viaţă fie scrisă cu litere?
Unii ar spune da, alţii nu. Eu spun există un moment când tot ce ţiai dori ar fi păstrezi în tine un colţ dintr-un moment. Când cuvintele şi literele ar vrea spună ceva dar nu mai pot. Atunci când nici banii, nici vacanţade cinci stele, nici noua maşină nu ne fac ne regăsim. Ci doar un om care te face te laşi de tine. Acel om pentru care am uita şi de bani, şi de vacanţe și de tot mai puţin de un nou “noi”.

FB_IMG_1455204575422

Lecția zilei

Azi am înţeles pentru a mia oară că uneori cuvintele trebuie să nu mai vorbească şi doar să asculte.
Am înţeles pentru a mia oară că îmi pot simţi întreagă viaţă într-un singur moment. Momentul pe care îl simt şi care simt că îmi aparţine. Un moment în care mă fâstâcesc și mă roşesc chiar dacă te țin de mână. Îmi întorc privirea în altă parte, pentru că nu este nevoie să te privesc că să ştiu deja că eşti în jurul meu. Te privesc mai bine cu mâinile.

16402588_10154561558513369_3346867699422906763_o

Despre ea

Am făcut cunoştinţă cu ea la o vârstă cu soare infinit, ocean şi nopţi cu stele.
Dar am cunoscut-o într-o perioadă cu ploi, frunze şi nopţi din ce în ce mai lungi. Ploile s-au transformat încet, încet în zăpadă şi mă ardeau gândurile de nelinişte că va fi un mâine în care va ninge iarăşi, iar eu nu voi şti ce să fac fără ea.

Am simţit-o în primul rând apropiată firii mele. Cu ea mi-am scris iubirile, revoltele, temerile şi obsesiile. Am blamat timpul, oamenii, vremurile şi vremea, distanţa, banii și joburile. Cu ea m-am amăgit că putem schimba lumea dar tot ce am reuşit a fost să fim martore tăcute ale transformărilor noastre din temelii.
Şi îmi tăia răsuflarea când îşi întindea braţele spre mine şi mă găsea atunci când nici eu nu mă mai găseam. Şi mă învăţa drumul înapoi spre mine, pentru ca mai târziu să mă lase singură acolo. Pe ea am învățat să o privesc în loc să o văd, și să o ascult în loc să o aud. În faţa ei am vorbit fără teamă. M-a acceptat când prea visătoare, când pesimistă, prea corectă sau imorală, fericită, pustie, săracă sau tristă.

Acum ştiu că este la distanţă. Mai exact la capătul a 10 cifre amestecate – şi este ceva în vocea ei care mă linişteşte și acum ca și atunci. Chiar şi atunci când o sun cu scopul precis de a plânge, cumva uit să fac asta. Şi nu, nu pentru că este un om dincolo de care se întâmplă minuni. Ci pentru că ea mi-a oferit sentimentul de „întotdeauna”.

Pe ea am ales-o să fie familia mea.

FB_IMG_1461617970540

Un cerc în linie dreaptă

Ne dorim facem sporturi extreme. mergem la festivaluri cu muzică bună şi energii pozitive. pierdem o zi, două, trei sau o viaţă plimbându-ne pe nisipul din Vamă. ne luăm un rucsac cu haine şi călătorim. Ne dorim vedem lei –diferiţi de cei pentru care ne sacrificăm visele- în sălbăticie, triburile din Africa sau facem parte dintr-o comunitate de hipioţi, anarhişti şi idealişti.
Păstrăm iluzia mergem într-o linie dreapta spre ceea ce ne dorim, dar ea face parte dintr-un mare cerc; gravităm pe el cu toţi cei care au fost înaintea noastră curajoşii care şi-au uitat propriile vise.
Din fericire se spune doar oamenii normali uită totul e posibil.

12565379_10153811891857731_165564783906343587_n.jpg